Scurt istoric

Situarea teritoriului Bihorului în apropierea unor rute comerciale importante pentru acest colţ de lume, încă din antichitate, și, apoi, la confluenţa unor mari civilizații — ale Occidentului şi ale Răsăritului Europei — din a doua jumătate a mileniului I și-a pus amprenta asupra evoluţiei societății omeneşti trăind pe aceste meleaguri. Una dintre consecinţele acestui ultim statut a fost că la cumpăna dintre primul și cel de-al doilea mileniu d.Hr. s-au consacrat coordonatele care personalizează realitatea umană circumscrisă arealului administrativ propriu zonei: pluralismul etnic, confesional și cultural. Mărturiile materiale scoase la iveală de arheologi au demonstrat că daco-geţii, care au format ramura nord-dunăreană a tracilor, s-au impus, în a doua jumâtate a mileniului I î. Hr., ca şi populație autohtonă în spaţiul carpato-danubiano-pontic, inclusiv în Bihorul de astăzi, dar şi că cimerienii, ilyrii, celții, hunii, avarii și gepizii – între secolele VI î. Hr. și VII/VIII — au avut o contribuție de luat în seamă la maturizarea civilizaţiei din această parte a Europei Centrale şi de Sud-Est. De la dacii„bihoreni” au rămas cetăţi şi tezaure — Tăşad, Sacalasăul Nou, Şuşturogi (secolele I î. Hr. — I d. Hr.) — care atestă nu numai stabilitatea lor în acest areal geografic, ci şi nivelul de dezvoltare atins de statul dac în epoca clasică.

În timpul existenţei Daciei romane (secolele II-III d.Hr.), dacii liberi, rămași în afara granițelor provinciei romane, au derulat în continuare relaţii economice și nu numai, cu populaţia acestuia. După retragerea administraţiei romane, în vremea împăratului Aurelian (271 d.Hr.), o parte dintre coloniștii romani au continuat să trăiască alături de dacii liberi, contribuind la procesul de romanizare, ce a culminat cu apariţia poporului român spre sfârșitul mileniului I (sec. VIII).

Din veacul al VI-lea şi până în cel de-al IX-lea slavii au jucat un rol important asupra destinului religios al românilor, orientaţi de acum înainte spre relaţia cu biserica Răsăritului.

Din secolul al X-lea, ungurii, asezați în Câmpia Pannoniei, și-au îndreptat interesul special spre Bihor și Transilvania, deopotrivă, pe care le vor cuceri și include treptat Regatului Ungariei, între secolele XI — XIII. Rămânerea acestora în noua realitate politică și administrativă a avut drept consecintă, pe termen lung, convieţuirea românilor și maghiarilor, cei dintâi aparţinând cultului orthodox, iar ceilalți celui catolic, ambele rezultate în urma schismei bisericii creştine din 1054. Această situație a generat complexe transformări în istoria regiunii şi a contribuit la afirmarea unei civilizații specifice, personalizate prin contribuția fiecărui grup etnic ce a trăit în acest areal geografic.

Din veacul al XI-lea, Comitatul Bihor a devenit o unitate administrativ-teritorială în componența Regatului Ungariei, apoi, din 1567 și până în 1660, în aceea a Principatului Transilvaniei. Au urmat 32 de ani de apartenență la Pașalâcul de Oradea (1660 – 1692), iar, de la sfârșitul secolului al XVII-lea (1692) la Imperiul Habsburgic, respectiv din 1867, la Imperiul Austro-Ungar.

Începând cu 1 decembrie 1918, Bihorul, urmare a marilor transformări democratice de la sfârșitul Primului Război Mondial din această parte a Europei, a fost integrat Regatului României, din care va face parte până la 30 august 1940 când, prin Dictatul de la Viena, o parte a fost redată Ungariei vremii, teritoriu care, însă, va reveni între graniţele României, începând cu 12 octombrie 1944.